Nasterea unui pui de om [cezariana]

A 15-a poveste care participa la giveaway este povestea SImonei si a lui Eduard. O poveste emotionanta, asa cum sunt de altfel toate povestile despre nasteri! Simona a nascut prin cezariana si dupa multe chinuri, informare si suport a reusit sa alapteze cu success. Iti multumesc SImona pentru povestea ta si pentru cuvintele frumoase despre www.nasteridepoveste.ro!

Intamplator (sau nu) in aceasta seara cand imi verificam pagina de Facebook am dat peste o reclama la giveaway-ul tau. Nu stiu ce m-a determinat sa dau click, insa mi-a parut bine ca am intrat sa aflu mai multe detalii. Dupa ce am citit despre minunatele cadouri pe care le poti castiga, am citit si cateva din povestile primite pana acum de tine si m-am emotionat un pic.

Apoi, am inchis laptopul si m-am dus in pat cu gandul sa dorm. Am inchis ochii si nici urma de somn. Rand pe rand imi veneau in minte toate momentele de dinainte de nastere, din timpul nasterii si de dupa nastere… Cateva lacrimi s-au infiintat in coltul ochilor, in timp ce imi scriam in gand povestea mea. De o data un val de emotii, nerabdare si bucurie m-a cuprins, incat si uitasem de somn. Trebuia sa scriu. Asa ca, m-am dat jos din pat, m-am dus la laptop si m-am apucat sa scriu.

Povestea mea. Am avut o sarcina nu tocmai usoara, cu o iminenta de avort la 13 saptamani, cateva zile de spitalizare, cateva saptamani de repaos la pat, multe ganduri, unele mai negre, unele mai putin negre, vreo 200 de injectii. Aveam deja o sarcina pierduta in antecedente, ce-i drept la 6 saptamani si ne doream enorm sa nu mai trecem inca o data prin aceasta experienta groaznica de exprimat in cuvinte.

Cu toate dificultatile, mi-am pastrat optimismul si “am clocit” pana la 40 de saptamani. Pe la 36 de saptamani puiul de om nu vroia sa mai ia in greutate si incepuse sa stagneze, chiar sa o ia inapoi. Din nou griji, monitorizari saptamanale, intr-un final ajungem sa nastem prin cezariana la fix 40 de saptamani.

Ideea unei operatii ma speria. Nu avusesem nicio operatie si nici prin cap nu-mi trecuse ca voi naste asa. Eu vroiam sa nasc natural si am luptat pana in ultima clipa. Deja la 40 de saptamani totul devine nu greu, ci foarte greu. Nu puteam sa mai dorm, nu puteam sa mai merg, oboseam foarte repede, nu mi se mai parea atat de minunat sa fi gravida.

Asteptam ca puiul de om sa vina, sa sparga coaja, sa coboare, dar el se lasa asteptat. La 40 de saptamani doctorul care ma urmarea a hotarat ca este mai bine sa nastem prin cezariana; puteam sa mai asteptam cateva zile insa incepusem amandoi sa fim nerabdatori si ne era frica sa nu avem parte de vreo surpriza neplacuta.

M-am conformat, desi nu eram deloc incantata de aceasta hotarare, insa intr-o oarecare masura, undeva in adancul sufletului meu, simteam ca nu eram pregatita pentru o nastere naturala. Ce-i drept, mereu m-am intrebat daca mai asteptam 2, 3 zile nu ar fi venit el singurel? De buna voie si nesilit de nimeni?

Nu-mi venea sa cred ca momentul pe care l-am asteptat cu atata nerabdare a sosit. Eram nerabdatoare, nelinistita, nepregatita, aproape toate cuvintele care incep cu ne ma cucerisera. Am ajuns in rezerva unde am asteptat impreuna cu jumatatea semnificativa momentul in care asistenta va veni sa ma duca pe “sectie”. Nu stiu cum a trecut timpul, cat a trecut.

In blocul operator totul parea ciudat, parca eram intr-un film… Doua infirmiere pregateau masa, alta necesarul de instrumente, alta monitoare, perfuzoare. Fara sa-mi dau seama exact ce se intampla cu mine, ma trezesc deja cu cateterul pentru perfuzie montat, asezandu-ma linistit incet pe spate, fara sa observ ca doctorul vorbea cu mine si era deja in sala.

Mi-aduc aminte ca m-a intrebat unde-mi este jumatatea semnificativa, ca stia ca nu are cum sa lipseasca de la acest moment si a trimis o asistenta sa-l aduca. Omul nu-si mai incapea in piele de fericire ca are sa fie martor la cel mai important si minunat lucru din viata noastra. Pe fundal se auzea Frank Sinatra My Way. Nu mai aveam alta cale. Asta era drumul nostru, care se deschidea in fata noastra prin intermediul unui bisturiu si a lui Frank Sinatra.

Dupa cateva compresii facute de doctor in capul pieptului, am simtit cum puiul de om a fost extras. Si dupa cateva secunde am putut sa-i aud glasul. Nu-mi mai incapeam in piele de bucurie, nu mai simteam nimic, eram plina de iubire. Dupa inca cateva secunde l-am putut mirosi, pupa, mangaia. Cand m-am uitat in ochii lui am vazut ceva ce multa vreme nu am putut descrie in cuvinte. Ma stia de o viata intreaga, si-mi spunea asta prin ochisorii lui mici si veseli. Cele 1-2 minute cat l-am avut langa mine, inainte de a fi dus la neonatologie, au parut o eternitate.

Nu mai stiu cum am ajuns la terapie intensiva. Sotul meu a venit sa-mi aduca telefonul si sa-mi povesteasca cu lacrimi in ochi cat de minunat si adorabil este puiul nostru, ca are 3650 g, 53 cm si a luat 10. Stiu doar ca la mai putin de o ora de cand puiul de om se nascuse era la mine in brate, molfaind un san; apoi a adormit si eu nu mai puteam sa-mi iau ochii de la el, se lipise de sufletul meu cu totul.

In sala de operatii nu mi-a curs nici o lacrima, eram atat de impresionata de tot ce se intampla in jurul meu, insa atunci cand l-am avut in brate si l-am vazut cum misuna dupa sfarc lacrimile de fericire au inceput sa curga. Si nu se mai opreau… Era pufos, moale, cald, frumos, minunat!Cu grija sa nu-l trezesc am reusit sa-i fac o poza, prima lui poza, pe care am trimis-o prietenelor mele si pe care o atasez.

simona-hatieganu-2

 

Dupa o ora de extaz, au venit asistentele sa-l duca inapoi la acvariu, ca mai apoi sa-l aduca din nou seara, pe la 7, cand am mai petrecut vreo 2 ore impreuna. Daca ar fi fost dupa mine l-as fi tinut acolo toata noaptea.

In noaptea petrecuta la terapie intensiva, nu am putut sa dorm, cu toate somniferele din lume, ma gandeam doar la puiul meu. Corpul meu secreta adrenalina in continuu. Incepeam sa-mi simt picioarele, ma puteam misca, dar nu puteam dormi deloc.  Bonus, aveam o colega in dreapta mea care sforaia … Asistenta de noapte tot venea la mine si-mi spunea sa ma culc, ca trebuie sa ma odihnesc. Pana la urma am rugat-o sa-mi faca un calmant, ca incepusem sa simt diverse dureri si cred ca mi-a pus si putin praf de somn.

Nu stiu cand s-a facut dimineata si m-am trezit ca trebuie sa ma dau jos din pat sa fiu dusa in rezerva. Eram complet nepregatit sa fac orice miscare, fiindca eu speram sa nu fiu prima lauza mobilizata, ca eram ultima care nascuse din cele 4 proaspete mamici.

De aici lucrurile merg pe fastforward pentru ca nu-mi aduc aminte decat de tonele de vizite, prietene, frati, nasi, prieteni, bunici, toti nerabdatori sa-l vada pe cel mai tanar membru al familiei, discutiile cu asistentele de la neonat sa nu-i mai bage lapte praf cu seringa in timpul zilei, cunostiinta cu mulgatoarea electrica, vizitele doctorului si durerile de a doua zi cand ma dadeam jos din pat si cu greu ajungeam la toaleta. Nu am mai vrut calmante prin perfuzie si luam Nurofen doar cand simteam ca nu mai pot.

Incet, incet am inceput sa merg, sa fac ture pe holul spitalului si durerile au inceput sa nu mai fie la fel de intense. Puiul de om a stat cu mami si tati in rezerva aproape non stop in timpul zilei, iar noaptea la acvariu pentru ca eram atat de obosita … mai ales dupa prima noapte nedormita, am dormit ca un prunc pana la 6 dimineata cand puiul de om a venit sa pape si sa faca nani cu mami.

Joi am nascut, duminica eram acasa. Ne simteam ca doi neputinciosi, insa eram mega-extra-super-fericiti. Credeam ca de acum o sa fie numai lapte si miere. Eh, lapte a fost insa cu ce chinuri, nici vorba de miere. Cateva mastite, cateva perfuzii cu ocitocina, cateva cure de antibiotic, niste ragade care s-au vindecat cu greu, vizite de consultanti in alaptare, incercat n pozitii de alaptat, discutii despre ablactare … parea ca timpul nu mai trece, ca sanii nu se mai vindeca…insa, intr-un final am iesit invingatoare.

Cand ma uit la el si-l vad la sanul meu imi dau seama ca nu exista alt cadou mai frumos pe care as putea sa il fac copilului meu. Si as fi facut orice efort ca sa pot sa-i ofer acest minunat cadou. Recitind ce am scris pana aici mi-am dat seama ca am uitat sa mentionez faptul ca am nascut intr-un spital privat, „child friendly”, ca am vrut sa fim amandoi impreuna tot timpul petrecut in spital, ca personalul s-a purtat frumos, ca nu am avut probleme sau complicatii.

Ce nu mi-a placut a fost faptul ca am plecat cu o groaza de informatii contradictorii legate de alaptare. Ce-i drept inainte de nastere nu m-am documentat temeinic pe aceasta tema; credeam ca alaptatul e floare la ureche: iei copilul, il pui la san, el mananca si apoi liniste si pace. E … surpriza! Si am inceput sa caut pe net, am inceput sa citesc. Toata lumea era dornica sa-mi dea sfaturi, fiecare parea sa aiba o reteta a fericii, insa, pe o parte le-am ignorat si am luat doar ce am considerat ca mi se potriveste si mi-am ascultat instinctul.

simona-hatieganu-3

Toate acestea se intamplau in aprilie 2013. Acum puiul de om are 6 luni si este o minunatie de copil, cu niste ochi albastri patrunzatori, zambaret si jucaus. Este un bebe fericit si noi, niste parinti topiti dupa el. Ar mai fi foarte multe de povestit, insa cred ca deja am scris mai mult decat era cazul.

Daca ai avut rabdare pana aici, iti multumesc. Aceasta a fost povestea mea si mi-a luat aproape o ora si ceva sa o astern pe hartie, scriind pe nerasuflate. Acum chiar trebuie sa dorm, insa maine dupa ce voi reciti acest mail si voi atasa cateva poze ti-l voi trimite.

As vrea sa te felicit pentru ideea minunata de a creea acest spatiu de intalnire. Este o resursa inestimabila pentru viitoarele si actualele mame. Astfel de povestiri motiveaza, consolideaza increderea proaspetelor mamici si le ofera sansa cu fiecare poveste citita de a se bucura din nou de experienta nasterii lor.

O zi minunata iti doresc,

Simona
Mama lui Eduard


Simona este o tanara mamica de 26 de ani, care pana sa nasca a lucrat intr-o multinationala in care numarul orelor de lucru era mult mai mare decat cel al orelor de somn. Acum, creste puiul de om si o pisica tarcata si au o viata linistita si plina de bucurii. In afara de asta, este pasionata de design si fotografie si cauta o modalitate prin care sa le imbine astfel incat, la un moment dat, sa faca din asta un job

 

 

Opt In Image
Ti-a placut acest articol?

Daca da, lasa-mi adresa ta de mail si te voi anunta cand vor aparea povesti noi despre nastere sau articole cu informatii si sfaturi legate de nastere. In plus primesti cadou ghidul "Pregatire pentru nastere in 10 pasi" in care vei afla cum sa te pregatesti pentru nastere ca sa scapi de frica, sa ai nasterea pe care ti-o doresti si sa ai un bebe sanatos.

Comments: 4

  1. Andreea October 11, 2013 at 2:03 pm Reply

    Simona si tu, la fel ca si mine, ai intampinat dificultati in alaptare dar ai reusit sa treci cu bine peste toate! Dupa parerea ta, cum ar trebui sa se pregateasca o viitoare mamica pentru alaptare inca de dinainte de nastere? Si ce are trebui sa faca daca are probleme cu alaptare dupa aia?

  2. Simona Hatieganu October 11, 2013 at 8:21 pm Reply

    Inainte de nastere cu vreo 2-3 saptamani (ca sa fie cat mai proaspata informatia) cred ca ar trebui sa citeasca cat poate de mult despre diferitele metode de alaptare, despre diferitele dificultati care pot aparea. Mai mult as recomanda, daca exista posibilitatea, unei intalniri face-to-face cu o doula. Eu am avut norocul sa am sprijinul Claudiei Bider Heim, pe care am intalnit-o cu o saptamana sau doua inainte de nastere si ne-a povestit despre cat de important e ca bebelusul sa nu primeasca diferite suplimente in primele zile, sa fie tinut la san atat cat doreste, cum sa facem fata puseelor de crestere, cum sa rezistam tentatiei de a-i da completare. Dupa ce incepe alaptarea, mama trebuie sa aiba multa, foarte multa rabdare si dorinta sa alapteze, si nu in ultimul rand incredere ca poate sa o faca. Daca in jurul ei nu exista persoane care sa o incurajeze (ca na, putem avea surprize chiar de la cine ne asteptam mai putin) sa apeleze la un consultant in lactatie, la forum-uri, la orice o poate motiva sa nu se dea batuta. Pe mine m-au ajutat foarte mult http://atasatlasanulmamei.blogspot.ro/ si kellymom.com, mama si sotul meu care m-au sustinut constant, plus nasa micului Eduard care a luptat la fel de mult ca sa alapteze si mereu ma suna sa ma motiveze sa nu renunt. Si nu in ultimul rand, doctorul meu care a facut terapie cu mine de fiecare data cand am avut probleme. La un moment dat s-a si minunat ca eram singura ei pacienta care a avut atat de multe probleme cu alaptarea care nu s-a dat batuta. Mi-o si aduc aminte cand mi-a pus ultima perfuzie ca sunt vrednica de un premiu la cata vointa am, ca ea nu a mai intalnit asa ceva. Ambitia si dorinta de a alapta muta muntii din loc. Ah, si ar mai fi forumurile…ramasesem atat de impresionata de o mama care a facut abces mamar si a avut o groaza de complicatii si a trebuit sa opreasca alaptarea o luna sau doua si nu a putut sa se impace cu ea pana nu a mai incercat o data sa alapteze. Si a reusit. M-a impresionat atat de mult incat femeia aceasta pe care nu o stiam a devenit eroul meu si ma gandeam la ea de fiecare data cand ma luau frisoanele, faceam febra si simteam ca nu mai pot. De aceea imi place atat de mult ideea asta a ta cu nasteri de poveste. O sa ajute atat de multe mame! E minunat ceea ce faci tu aici! Gata, te-am laudat destul, o sa zica lumea ca ma platesti:)))

  3. Roxana October 13, 2013 at 6:58 pm Reply

    Buna Simona si felicitari pentru copilas si pentru tine.Vroiam doar sa spun ca citind povestea ta , dar si a altor mame de pe site, la fel de tinere, m-a suprins un lucru, si anume faptul ca se intampina dificultati in a naste natural.
    Marturisesc ca eu nu mai locuiesc in Romania, insa in Occident de vreo 10 ani s-a introdus o reforma sanitara care impune spitalelor si implicit medicilor sa sustina nasterea naturala, indiferent de varsta.Adica cu alte cuvinte doar cu situatii medicale bine documentate se ajunge la cezariana. Eu am nascut prin cezariana, am avut si am probleme cu osul coxal, Insa situatia a fost exact pe dos,pentru ca urmam sa nasc prin cezariana si totusi am fost trimisa acasa cu dureri de nastere. Acest lucru a dus la travaliul de aproape 12 ore, iar nasterea naturala ar fi fost posibila cu ajutorul unei ventuze.Au fost doi doctori unul era convins ca pot naste natural, dar cu ajutorul unei ventuze, iar celalalt inclina pentru cezariana desi exista riscul unei ruperi de uter cauzata de extragerea fetitei care era deja pe drum sa iasa.Ce vroiam sa spun e ca se impinge foarte mult pentru nastere naturala, uneori(cum a fost in cazul meu)chiar si cand din acte reiese o anumita problema.Eu nu am spus niciodata ca nu vreau sa nasc natural, si sunt convinsa ca daca as fi fost monitorizata, cu o asistenta care sa ma ajute ce sa fac, probabil ca as fi nascut pina la urma si chiar destul de repede, insa nu am vrut sa se nasca fetita cu ajutorul unei ventuze, am preferat sa risc eu, ca ea sa fie bine.In Italia nasc natural femei de peste 35 de ani,si poate uneori se exagereaza si cu asta, mai ales cand femeia nu a mai avut nici o nastere . In concluzie spun eu cred ca femeia oriunde ar fi , ar trebui sa aiba dreptul sa nasca cum doreste, evident si daca sanatatea ii permite.Recomand mamicilor tinere mai ales , dar nu numai, sa nasca natural, si spun eu daca e posibil sa se intereseze de o asistenta buna care sa o poata ajuta cand naste.Dupa cezariana cel putin prima zi este foarte grea, durerile pe care le-am simtit au fost crunte, de altfel mi-am impus chiar de a doua zi sa ma ridic singura , fara ajutor, si in acest mod am reusit ca dupa cateva zile sa merg fara probleme si sa ma ingrijesc de micuta.
    In ce priveste alaptarea si aceasta este foarte promovata in Italia, mai ales in aceste cursuri pre si postnatale, si se ajunge chiar cu alaptarea pina la 2 ani si ceva(am cunoscut eu o prietena).Fetita mea a fost alaptata pina la 1 an si 3 luni, fara lapte praf, iar alimentatia diversa i-am introdus-o dupa 8 luni.Nu a baut nici un strop de apa pina la 1 an, spun aceasta pentru ca am citit la alte mame preocupate ca nu beau apa. Daca este alaptat natural, nu are nevoie de nici un fel de apa.In plus am mancat orice, fetita a facut colici, insa nu am schimbat nimic in alimentatia mea , a ramas identica cum era cand eram gravida.Cred ca lasind la o parte temerea si anxiozitatea, o mama simte cand ceva merge sau nu pentru copilul sau.Iti urez sanatate si multa rabdare ca vei avea nevoie.
    Si cred ca voi ramine cu perplexitatea mea legata de nasterile cezariene in numar mare, de altfel o nastere naturala ar costa mai putin spitalul decat o cezariana.

  4. simona October 13, 2013 at 9:40 pm Reply

    Buna Roxana, felicitari si tie pentru micuta si ma bucur ca mi-ai impartasit atat povestea ta, cat si gandurile tale. Intr-adevar, in Romania, in spitalele private din totalul nasterilor aproximativ 90% sunt cezariene, in timp ce la spitalele de stat procentul este mult mai mic, undeva intre 20-30% (asta daca am retinut eu bine). Explicatia e simpla: statul vrea saaiba costuri minime, in timp ce privatul vrea sa castige cat mai mult (deh, aici exista un plan de vanzari). Astfel doctorii ajung sa faca cezariene pe banda rulanta in privat. De exemplu, cat am stat eu in maternitate am putut observa ca nicio nastere nu fusese naturala. Mi se pare foarte trist. Majoritatea femeilor fug de nasterea naturala din cauza durerilor si cad prada cezarienelor fara sa fie constiente de toate riscurile la care se supun. Cu alaptarea, iarasi este un cerc vicios. Inca din maternitate femeile sunt demoralizate si stresate psihic ca nu au lapte, iar asistentele din start baga copii pe lapte praf, practica alaptatul la ore fixe. Mama pleaca timorata, ajunge acasa unde se confrunta cu tot felul de probleme, de la furia laptelui, ragade, durerile din timpul suptului, incat cedeaza intr-un final. Altele ablacteaza din maternitate, pentru ca nu vor sa-si strice forma sanilor… Nu intotdeauna medicii ginecologi ofera suport pacientelor si le incurajeaza sa alapteze cat mai mult; unele dintre ele nici nu mai ajung la doctor…daca reusesc sa alapteze, apoi intervine presiunea sociala. Toata lumea se va minuna daca alaptezi mai mult de un an,se va uita ciudat la tine, ceea ce mi se pare o lipsa profunda de respect fata de celalalt. Mie personal mi se pare ca se speculeaza atat de mult sensibilitatea emotionala a femei gravide si apoi, a tinerei mamici. In loc sa fie promovata sarcina ca o stare fiziologica normala, uneori este tratata ca o boala: tone de ecografii, analize de sange, etc. Mai avem foarte mult pana cand se va schimba ceva. Cand nasterea nu va mai fi vazuta ca oportunitate de a scoate cat mai multi bani de la viitoarea familie, ci doar ca un proces natural, bland si emotionant, atunci inseamna ca au inceput sa se schimbe lucrurile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *